Încă de la începutul sec. XX, au existat timide forme de organizare a romilor, în sindicate ale lăutarilor ori în asociaţii. În anul 1927, a luat fiinţă, sub conducerea lui Iancu Panaitescu, Societatea lăutarilor “Junimea Muzicală” (recunoscută prin sentinţa publică nr. 18/1927 a Tribunalului Ilfov, secţia I), având sediul în Bucureşti (str. Vulturului nr. 147), la Cafeneaua lui Constantin Urziceanu, casierul Societăţii. În Aprilie 1933, din iniţiativa arhimandritului Calinic Popp Şerboianu, nerom dar vorbitor al limbii Romani, a luat fiinţă “Asociaţia Generală a Ţiganilor din România”, pentru început ca un comitet provizoriu format din membrii comitetului de conducere al Societăţii “Junimea Muzicală” şi cu acelaşi sediu (str. Vulturului nr. 147), sub preşedinţia sa, în vederea organizării înscrierilor în Asociaţie. La 20 Septembrie 1933, Asociaţia a luat fiinţă în mod legal, însă în Nota din 5 noiembrie 1933 a Direcţiei Generale de Poliţie s-a propus ca “Asociaţiei Generale a Ţiganilor din România” să nu i  se acorde statutul de persoană juridică. La Apelul arhimandritului Calinic Popp Şerboianu, Către toţi ţiganii din România, distribuit de acesta în Bucureşti în data de 27 August 1933, au apărut mai multe asociaţii Rome şi filiale ale acestora. Astfel, la 10 Septembrie 1933, la Craiova, preşedintele filialei Craiova a Asociaţiei Ţiganilor din România, Marin Simion, a prezidat o adunare la sediul acesteia (str. Faţa Luncii nr. 3, în casele lui Parulea Miclescu), s-a soldat, la 25 Septembrie 1933, cu alegerea consiliului de conducere. Au apărut însă şi alte forme de asociere ale Romilor, ca, de pildă, cele de într-ajutorare (ca Adunarea Romilor din Corabia, de la data de 6 Septembrie 1933, în scopul înfiinţării unei Societăţi de ajutor reciproc). În Septembrie 1933, s-a anunţat, cu diferite ocazii - şi se menţionează în diferite documente - constituirea Asociaţiei “Uniunea Generală a Romilor din România”, sub conducerea lui Lăzărescu Lăzurică (str. Sârbească nr. 8, Bucureşti), publicist, absolvent al şcolii superioare de comerţ şi depozitar de lemne şi furaje ; acesta, având sprijinul Patriarhiei şi al autorităţilor, a organizat, la 8 Octombrie 1933, în Sala Ileana (Bucureşti, Câmpul Moşilor) Congresul Romilor, prilej cu care a fost ales şi comitetul de conducere pe 5 ani (Lăzărescu Lăzurică – preşedinte activ, Grigoraş Dinicu – preşedinte de onoare, ş.a.). La data de 16 Noiembrie 1933, Tribunalul Ilfov a autentificat actul constitutiv al “Uniunii Generale a Romilor din România”. Cererea de obţinere a personalităţii juridice a Uniunii s-a depus la Tribunalul Ilfov dar s-au făcut recomandări – în două referate ale unui comisar-ajutor din 1934, de neacordare a statutului de persoană juridică (3 membri semnatari nu sunt cunoscuţi la adresele indicate, iar alţi 3 aveau cazier). După demisia trucată a lui Lăzărescu Lăzurică, la 29 Mai 1934, preşedinte al  asociaţiei “Uniunea Generală a Romilor din România” a devenit Gheorghe Niculescu. Asociaţia “Uniunea Generală a Romilor din România” (cu sediul în Piaţa Sf. Anton nr. 10, Bucureşti) a dobândit statutul de persoană juridică. Mult timp, atât Calinic Popp Şerboianu, cât şi Lăzărescu Lăzurică au încercat să-şi atragă de partea lor, îndeosebi în perioada 1933 – 1938, diferite filiale din ţară sau să se insinueze în structura acestora (de pildă, Lăzărescu Lăzurică a devenit, în 1936, unul dintre preşedinţii de onoare ai Asociaţiei “Redeşteptarea Romilor şi Romiţelor din România”, înfiinţată la 5 August 1936 (cu sediul în Bucureşti, str. Rădulescu Tei, nr. 2, avându-l ca preşedinte pe Apostol Matei). Cu toate aceste încercări ale primilor 2 promotori ai mişcării Romilor, Calinic Popp Şerboianu şi Lăzărescu Lăzurică, asociaţia “Uniunea Generală a Romilor din România” a fost cea mai longevivă organizaţie din perioada interbelică, ea activând până în anul 1940.